Poveştile Domnişoarei Firicel

Ne-am mutat! Gata! PAK!

2009-09-17T03:39:00.000-07:00

Domnişoara Firicel, Laurică, Narcis şi restul găştii s-au mutat! Aici.
Haideti si voooooi!

Povestea neînfricatului Laurică şi a preafrumoasei Angelica

2009-05-26T03:15:00.001-07:00

Există pe lume un soi de şoricei albi, foarte delicaţi şi foarte destoinici. Ei trăiesc doar în Turnurile cu Ceas şi colectioneaza rotiţe, şuruburi şi arcuri, pe care le găsesc de obicei rătăcite printre crăpăturile scândurilor cu care sunt acoperite podelele. Şoricelul despre care va povestesc se numea Laurică.
Intre toţi şoriceii albi care trăiau în Turnurile cu Ceas din întreaga lume, Laurică era prinţ. Prinţ Mimoz. Spun asta pentru că o cunosc bine pe mama lui, regina Mimoza.
Ei, şi cum povesteam, Laurică locuia în Turnul cu Ceas dintr-o cetate numită Sighişoara. Treaba lui era să şteargă de praf statuetele care dădeau ora exactă, din 15 în 15 minute. O să spuneţi că asta nu e îndeletnicire demnă de un prinţ, dar vedeţi voi, Laurică nu făcea mare caz de originile sale nobile. Doar în anumite momente, de maximă importanţă, Laurică îşi declara apartenenţa la familia regala a Mimozilor.
Laurică trăise toată viaţa lui în Turnul cu Ceas, împreună cu meşterul ceasornicar şi cei doi copii ai acestuia: o fetiţă, pe numele ei Riri, şi un băieţel numit Luca.
Laurică avea propria sa cămăruţă, sus de tot, chiar lângă fereastra la care apăreau statuetele. În fiecare zi, era rândul altui grup de statuete, aşa încât cei ce priveau ceasul să ştie nu doar cât e ora, ci şi ziua al cărei ceas tocmai îl bătuseră. Aşa se face că Laurică avea vreme berechet să le lustruiască pe fiecare în parte. Dar cum putea Laurică să steargă praful, o să mă intrebaţi. Foarte simplu. Avea un pămătuf micuţ, pe care şi-l atârna de codită şi apoi, foarte iute dădea roată statuilor, învârtind pămătuful. Praful dispărea cât ai clipi din ochi. Pentru că Laurică îşi făcea treaba, meşterul ceasornicar avea grija sa-i lase în fiecare dimineaţa o cescuţă de lapte şi câţiva mieji de nucă, puşi pe o farfurioară mai mica decât cele pentru pisici. Şi tare îi mai plăceau lui Laurică şi nucile cele dulci şi gustoase, şi laptele cald, încălzit de primele raze de soare... Riri şi Luca îi mai dădeau şi ei, din când în când, alune învelite în ciocolată sau migdale înmuiate în zahăr şi Laurică, prinţul, era fericit.
Când termina de şters praful de pe statuete, Laurică se aşeza la fereastră şi privea trecătorii, care văzuţi de sus păreau mici, mici, ca nişte furnici. Asta îl amuza foarte tare pe Laurică, pentru că el ştia că de fapt oamenii sunt foarte înalţi şi pot fi chiar periculoşi: dacă nu eşti atent să te strecori foarte iute printre picioarele lor, ei pot chiar să te strivească. De câteva ori fusese cât pe ce să-l calce ba Riri, ba Luca. Laurică ştia de-acum să se ferească, ori de câte ori îi auzea pe copii alergând pe treptele din Turnul cu Ceas. În zilele însorite, în special dimineaţa, chiar şi atunci când nu plouase deloc, la fereastra lui Laurică apărea un mic curcubeu. Nu ştia el de unde vine, dar era mereu acolo, şi de câte ori încerca să îl prindă, curcubeul cel mititel parca fugea de el. Se muta puţin mai încolo, de parcă îl lua vântul, deşi abia dacă adia printre frunze... Laurică se bucura de curcubeu de fiecare dată.
Într-una din seri, după ce terminase de şters statueta ce se pregătea să se arate la fereastră, o pală de vânt împinse oblonul şi camera lui Laurică fu inundată de o muzică dulce. Era aproape miezul nopţii şi întreg oraşul ar fi trebuit să doarmă. Dar muzica oare de unde venea? Laurică se strecură afară pe marginea ferestrei la care se arătau statuetele şi ciuli urechile. Mustăci de câteva ori, privi şi în stânga şi-n dreapta (şoriceii albi văd şi pe întuneric) şi-apoi îşi spuse:
- Aha! E orga de la biserica de peste drum... Dar cine cântă oare la ora asta?
Biserica de peste drum de Turnul cu Ceas era la doar câţiva paşi. Dar pentru un şoricel atât de mic, cum era Laurică, era periculos şi să treacă strada... Pisicile din oraş atâta aşteptau să-l înşface. Aşa că, singura cale să ajungă la turnul vecin era să coboare pe firul paratraznetului ce se înălţa pe Turnul cu Ceas şi pe la jumătatea lui să-şi facă vânt pe ramura cea groasa a nucului din faţa bisericii. De-acolo, ajungea imediat la ferestruica pictată pe unde s-ar fi putut strecura înăuntru.
Mânat de curiozitate, Laurică îşi lua inima în dinţi şi porni în jos pe firul paratraznetului. Dar vezi că nu degeaba se deschisese oblonul de la fereastra camerei lui Laurică. Afara tocmai începea o furtună grozavă. Crengile copacilor se zbăteau în vânt şi un fulger lumină întreg cerul. Undeva, departe, se auzi un tunet puternic. Într-o clipită, Laurică se trezi aruncat la pământ. Abia se mai ridică, bietul şoricel, şi o luă la fugă spre o firidă în care reuşi să se ascundă la timp, căci pe strada tocmai treceau trei pisici mari, speriate şi ele de furtuna... Exact când se gândea cum să facă el să se strecoare înapoi în Turnul lui cu Ceas, o uşă mică, abia ghicită, se deschise fără să scoată vreun zgomot şi-n pragul ei, Laurică o văzu pe cea mai frumoasă şoricică din câte văzuse el în viaţa lui. De fapt, Laurică nu se prea uitase cu atenţie la fete până atunci. Dar, pesemne furtuna, spaima pe care o trăsese, sau chiar muzica frumoasă care-l scosese din casă, îl făcuse pe Laurică să privească întreaga lume cu alţi ochi. Aşa se face că şi şoricica aceasta i se părea lui Laurică nemaipomenit de frumoasă...
Îşi îndreptă papionul şi, scuturându-se încă o dată de praf, întinse o lăbuţă şi făcu o reverenţă politicoasă.
- Să mă prezint, zise el, cu o voce caldă. Laurică. Prinţ.
- Prinţ? întrebă uimită şoricica.
- Prinţ Mimoz, completă Laurică, pătruns de importanţa momentului. Cu cine am onoarea?
- Eu sunt Angelica. Trăiesc aici, în turla bisericii. Am auzit tunetul şi m-am grăbit să închid ferestrele. Atunci te-am zărit şi m-am gândit să te poftesc în casa. Asta nu e oră la care şoriceii să umble pe străzi. Tu nu ştii că noaptea umbla pisicile pe-aici?
- Ah, ştiu, dar am auzit o muzică atât de frumoasă... A trebuit să văd de unde vine.
- Muzică? De orgă?
- Da! Era un cântec tare frumos! Nu cumva ştii cine cânta?
- Cum suna cântecul? Cam aşa? întrebă şoricica şi începu să fredoneze o melodie.
- Exact! Tu cântai?
- Chiar eu. E un cântec care are şi versuri frumoase, dacă vrei pot să ţi-l cânt. L-am învăţat de la o fetiţă ce se juca ieri după masă cu fratele ei. Am să-l cânt special pentru tine... Haide, intră...
Laurică o urma pe frumoasa Angelica şi aceasta îl conduse până la marea orgă a bisericii. Acolo se urcă dintr-o singură săritură pe taburetul organistului şi apoi pe claviatură şi începu să cânte, sărind pe câte o clapă:
„Eşti o floare, eşti un crin,
Eşti parfumul cel mai fin
Şi că semn că te iubesc,
Colo jos mă iscălesc...”
Auzind versurile, Laurică strigă:
- Dar eu ştiu cântecul asta ! Îl cântă Riri şi Luca în fiecare dimineaţă. Ştiu şi eu strofa a doua!
- Cântă cu mine, spuse Angelica.
Şi cei doi şoricei, prinţul mimoz şi preafrumoasa Angelica începură să cânte împreună:
„Şi-ti trimit din depărtare
Un buchet de lăcrămioare
Şi pe fiecare floare,
Câte-o dulce sărutare...”
- Bravo, Laurică! bătu din palme Angelica, încântată. E prima oară când reuşesc să cânt acest cântec cu cineva... să-l mai cântam o dată!
- O, preafrumoasă Angelica, nici nu ştii cât mă bucur că te-am cunoscut. Dar acum trebuie să plec, e târziu, în curând statuetele se schimba şi va trebui să le şterg de praf pe cele care au stat toată ziulica în soare... Dar am să mă gândesc la tine şi am sa-ti cânt în gând, şi dacă vrei, am să-ţi spun un secret.
- Ce secret?
- Ştii, în camera mea vine din când în când un mic curcubeu. Am să mă gândesc cum să fac să ţi-l arăt şi ţie. Eu locuiesc chiar vis-a-vis, în Turnul cu Ceas. Poate într-o zi ai să vii în vizită. Locuiesc sus de tot, lângă statuetele care arată ora şi ziua.
- Dar cum să ajung eu atât de sus?
- Urci pe firul de paratrăznet.
- Vai, nu, mi-e teamă, n-am să pot.
- Nu-ţi fie teamă, frumoasa mea. Am să găsesc eu o cale... Acum plec. Rămâi cu bine.
- Stai! spuse Angelica. Vreau să te mai întreb ceva... ce-nseamnă Prinţ Mimoz?
- A! nu e complicat. Mimozii sunt nişte fiinţe foarte delicate şi foarte îngrijite, atente şi curate şi frumos mirositoare. Aşa ca mine, zise Laurică. Acum plec.
- Ai grijă, Laurică, să nu te prindă pisicile, mai strigă ea, înainte că Laurică să dispară între frunzele de nuc.

De atunci, Laurică se tot gândi cum să facă să îi arate Angelicăi curcubeul din camera lui. Se gândi să ceară sfatul meşterului ceasornicar, dar acesta nu vorbea limba şoriceilor, aşa că singura speranţă a lui Laurică era să îi ceară sfatul unuia dintre copii. Poate nu ştiaţi, dar sunt copii care înţeleg graiul animalelor. Unii ştiu vorbi cu pisicile, alţii cu porumbeii... Laurică nu putea decât să spere că poate Luca sau Riri înţelegeau limba şoriceilor. Aşa că, într-o seară se urcă pe raftul cu jucării din camera copiilor şi stătu nemişcat până când aceştia adormiră. Când se convinse că amândoi sunt în lumea viselor, se strecură la urechea lui Luca şi-ncepu a-i şopti:
- Dragă Luca, sunt eu, Laurică, prinţul. Trebuie să mă ajuţi să o aduc pe Angelica sus în camera mea, să-i arăt curcubeul. Ea ar vrea să vină, dar îi e teama să urce pe firul de paratrăznet şi altă cale eu chiar nu văd... oftă Laurică.
- A, dar e foarte simplu, spuse Luca, prin somn. Trebuie să faci un avion de hârtie, destul de mare să încăpeţi amândoi în el. Apoi aştepţi o pală de vânt şi, cu puţină îndemânare din partea ta, o să ajungeţi cu bine în vârful Turnului cu Ceas.
- Dar cum se fac avioanele de hârtie, întrebă Laurică. Eu nu ştiu!
- E simplu, spuse Luca. Am să te ajut eu. Dar dacă vrei să ajungeţi cu bine, va trebui să fie un avion cu elice.
- Ei, bravos, şi de unde să găsesc eu elice?
- Vorbeşte cu Riri. Ştii moriştile ei de vânt, cele pe care le ţine la fereastră?
- Da!
- Roag-o pe Riri să-ţi împrumute una, sigur o să te ajute.
Laurică se duse repede, repede, la urechea fetiţei şi-i spuse toată povestea.
- Aşa că, te rog, Riri dragă, să-mi dai una din moriştile tale de vânt, să îmi fac o elice.
- Cu dragă inima, Laurică. Alege-ţi orice morişca doreşti.
Ei, ce simple ar fi fost toate lucrurile dacă Laurică ar fi putut vorbi cu Luca şi Riri şi în timpul zilei... Dar în timpul zilei, copiii mergeau la grădiniţă, nu prea erau pe-acasă. Aşa că Laurică nu putea decât să se amestece printre jucării şi să stea cuminte până veneau copiii. Dar tot nu putea să le vorbească decât seara, în vis. Între timp, fredona în gând cântecelul pe care îl cântase cu Angelica: "Eşti o floare, eşti un crin, eşti parfumul cel mai fin..." apoi ofta Laurică, din toata inima lui de prinţ mimoz.
Uneori Riri se uita cu atenţie la şoricelul cel alb şi pufos ce stătea printre jucării.
- Tu vrei să-mi spui ceva, Laurică? întreba ea, luându-l cu atenţie în palmă.
Oricât ar fi vrut el, nu putea decât s-o privească şi să clipească des spre dânsa. Seara în vis însă, Laurică stătea de vorbă cu fiecare, pe îndelete. Aşa a învăţat de la Luca să facă avionul din hârtie cerată, de la Riri să facă morişca să se învârtească. Avea nevoie de un vânt prielnic, bun, care să învârtească palele moriştii şi să poarte avionul sus, sus, să nu cadă în ghearele pisicilor.
Trecură zile bune până când avionul lui Laurică fu gata. Şi când, în cele din urma, totul fu pregătit, şoricelul le mulţumi celor doi copii şi urcă avionul sus, pe acoperişul Turnului cu Ceas. Îşi puse pe nas ochelarii de aviator şi se urcă la bordul avionului cu elice făcută dintr-o morişcă de vânt. Aşteptă apoi o adiere mai puternică şi, luându-şi inima în dinţi, suflă şi el cât de tare putea spre elicea colorată. Avionul se ridică puţin în aer, pluti preţ de câteva secunde şi apoi începu a se roti în cercuri largi, năpustindu-se cam prea repede spre pământ. Laurică nici nu îndrăzni să clipească până când avionul nu se aşeză pe trotuar. Abia atunci respiră uşurat.
Alergă iute spre uşa Angelica şi când ajunse trase de clopoţelul ce ţinea loc de sonerie.
- Angelica! Sunt eu, Laurică, prinţul, am venit să te iau în Turnul cu Ceas. Angelicaaa! Grăbeşte-te, că acuş apar pisicile pe stradă...
- Laurică! Nu credeam că am să te mai vad!
- Bine, dar ţi-am promis! Un prinţ nu-şi încalcă niciodată promisiunile.
- Dar a trecut atât de mult timp!
- Am fost ocupat, Angelica. Uite, am pregătit special pentru tine un avion! L-am făcut împreună cu Luca şi cu Riri, hai să-l vezi.
- Dar mie îmi e frica de avioane, suspină Angelica.
- Nu trebuie să-ţi fie frică, eşti cu mine. Nu ţi se poate întâmpla nimic rău. Haide, ne aşteaptă curcubeul...
Într-adevăr, începuse să se lumineze de ziuă. În curând, soarele avea să răsară şi curcubeul nu întârzia niciodată să apară.
Laurică şi Angelica se urcară în avion. Dar cum să plece, de jos în sus?
- Trebuie să mă ajuţi şi tu, Angelica, spuse Laurică. Trebuie să suflăm din toate puterile în morişcă şi ea ne va ridica de la pământ.
Cei doi şoricei începură să sufle şi suflară tare, tare, tare până când morişca prinse a se învârti şi avionul se ridică uşor de la pământ, doar un pic, până îl prinse vântul şi-l luă pe aripile sale şi-l purtă până suuuus în Turnul cu Ceas.
Şi exact când statuetele băteau ora şapte, într-o dimineaţă de joi, doi şoricei se uitau la curcubeul ce poposise pe fereastra de la camera prinţului mimoz, Laurică.
- Vai, Laurică... Tu ştii de unde vine curcubeul ăsta?
- Nu ştiu, Angelica, ştiu doar că e frumos.
- Eu ştiu! spuse şoricica. Vezi tu fereastra de la turla bisericii?
- O vad.
- Chiar în spatele ei e atârnat un cristal în care locuiesc curcubeele astea mici. De cât e ori e soare, curcubeele ies la joacă. Şi aleargă peste tot, mângâie zidurile şi se bucură când găsesc alte ferestre prin care pot pătrunde şi în alte camere. Aşa ajunge curcubeul asta la tine.
- De la tine, Angelica?
- De la mine, Laurică...
- Deci muzica şi curcubeele sunt toate ale tale.
- Pot fi şi ale tale dacă doreşti.
- Dar cum?
- Depinde ce vrei... Dacă vrei doar frânturi de cântec şi un curcubeu mic, poţi rămâne aici în Turnul cu Ceas. Şi muzica şi culorile te vor vizita întotdeauna. Dar dacă doreşti să cânţi şi tu şi să ai aproape curcubeul tot, nu doar o părticică, vino şi locuieşte cu mine, în turla bisericii.
- Dar statuetele? Cine le va mai şterge de praf?
- Un alt şoricel.
- Şi eu ce aş putea face în turla bisericii? Că doar n-o să cântam şi-o să ne uităm toata ziua la curcubee.
- Şi-n turla mea sunt statuete, Laurică. Trebuie doar să vrei să le ştergi şi pe ele de praf.
- Am să mă gândesc, spuse prinţul. Acum haide, am să te duc acasă.
- Eşti un prinţ! spuse zâmbind Angelica.
- Şi după ce o duse acasă, Laurică se întoarse în cămăruţa lui din Turnul cu Ceas. În camera ei, Riri cânta: "Eşti o floare, eşti un crin, eşti parfumul cel mai fin... "
Laurică oftă. Îşi privi statuetele pe care ajunsese să le îndragească, îşi trecu în revista colecţia de rotiţe şi şuruburi de ceas, pe care cu trudă reuşise s-o adune, în ani de zile... şi exact când punea la loc ultima rotiţă, un curcubeu i se aşeză pe vârful cozii.
- Ei, ce-ai să te faci acum, Laurică, se întrebă el cu glas tare... Te duci în turla bisericii? Sau stai aici să alergi după frânturi de curcubee?
Şi, cu codiţa lipită de spinare, Laurică, prinţul Mimoz se ascunse printre jucăriile lui Riri, să se gândească.
(va urma)

It's coming

2008-12-15T11:04:00.001-08:00

Model de scrisoare pentru Mos Craciun

2008-11-12T07:08:00.000-08:00

Am bucuria să vă prezint cea mai complexă scrisoare pe care am primit-o pe adresa domnisoarei Firicel. Îi mulţumesc frumos Cristinei că mi-a dat voie să o postez de model. De asemenea, cei de la Piciulici mi-au dat o idee grozavă. Ei m-au invitat să fac parte dintr-un juriu care va premia cele mai fruoase scrisori. Aşa că, mămici şi pitici, iaca poznă. Vom premia şi noi (Eu şi domnişoara Firicel şi domnul Narcis şi Oana) cea mai frumoasă scrisoare cu un premiu surpriză. Acum să vedem, cine mai scrie?
Va reamintesc două lucruri:
- Puteti scrie pentru oricine, indiferent câţi ani are.
- Trebuie să precizaţi o adresă poştală reală.
- Dacă e bal, bal să fie: menţionaţi dacă pot posta scrisoarea pe site. (Adra ?)

Şi-acum scrisoarea primită de la Octavian Năzdrăvan:

Draga Mos Craciun,

Eu sunt "Octavian Nazdravan"! Am facut multe pozne anul asta ...:
- cand sunt "nervos", dau din picioare si vorbesc urat, iar mami si tati se intristeaza si ma trimit in camera mea;
- uneori, sunt gelos pe surioara mea mai mica;
- imi bag nasul peste tot si scotocesc prin sertare si gentile adultilor (mamaia, tataia si buni se supara des pe mine din acest motiv);
- ii "fur" bricheta lui tati;
- nu-mi strang jucariile si imi arunc hainutele prin casa;
- il supar pe domnul Ilie (soferul nostru de la gradi), pentru ca nu vreau sa imi pun centura; iar o data am incercat sa-i scot cheile din contact ...;
- imi mai supar colegii (Nicolle, Alexandra, Ioana, Mihnea ...) in transport si la gradinita - ne certam pe locuri sau pe jucarii ;
- le "pacalesc" pe doamnele Sabina si Cristina (care ma ingrijesc la gradi) ca "mama mea a spus sa stau cu hainutele de strada la gradi" si astfel le ingreunez munca; uneori si cu mami si cu tati fac asa ...;
- alteori, o mai supar si pe Doamna Oana - educatoarea mea; dar cu ea nu prea imi merge ca o anunta imediat ingerasul despre boacanele pe care le fac si imi "tranteste" cate o bulina neagra! Totusi, asta vara - cand am fost in tabara la Cheia -, m-a iertat, chiar daca am zgariat masina proprietarilor vilei unde am stat (Dna. Oana ne facea in fiecare zi surprize; iar intr-una din zile ne-a cumparat niste tablite cu pixuri; iar eu si Daria ne-am "gandit" sa scriem pe masina ...)

Insa, sa stii ca am facut si lucruri bune:
- am invatat cantece si poezii in romana (de ex.:):
"Toamna de Veronica Porumbacu

- Unde este albul, dulce miez de vara?
- S-a ascuns in miezul nucii din camara.
- Unde este focul auriu al verii?
- A brodat cu rosu, in livada merii.
- Unde-i stralucirea din amiaza vie?
- Toata au sorbit-o strugurii din vie.
- Unde- violetul inserarii? Spune!
- Il primi livada, iata-l azi pe prune!"

- si engleza: La Petrecerea de Halloween m-am costumat in vampir si am primit o multime de bomboane, mere, covrigei, baloane si un dovleac (dovleacul l-am dus la tara, la tataia; iar dulciuri si baloane i-am adus si surioarei mele Diana, in varsta de 1 an si jumatate). Iar daca eu le spun parintilor "thank you" si nu imi raspund "welcome" ma supar ;) - pai ce eu invat cu dna Ralu de pomana?;
- am invatat sa scriu cifre si litere si chiar sa despart in silabe ...;
- nu mai depasesc, atunci cand colorez si chiar am desenat harta Romaniei: stiu ca marea e albastra, campiile verzi si muntii maro ...

In concluzie, Mos Craciun, eu stiu ca "greseala recunoscuta" este pe jumatate iertata"; asa ca te rog mult sa-mi aduci un costum de politist!
Ca sa poti sa ajungi mai repede la mine, adica sa-ti "netezesc" drumul cu putina zapada iti scriu si poezia de la Craciunul trecut (pe-asta de anu' asta nu pot sa ti-o spun inca, pentru ca este SECRET si secretul nu se spune - asa m-a invatat dna. Oana ... ;) ):
"Alba zapada, fulg usurel
Vii de la ceruri, incetinel
Si-mbraci pamantul cu haina ta,
Mandra ti-e plapuma alba de nea!"

Si ..., Mosule, inca ceva ...: te rog, adu-i si surioarei mele o papusa care canta! Ea nu poate inca sa-ti scrie; dar am sa-ti pun sub brad lucrarile mele (numai cele punctate F.B. si cu bulina rosie "zambareata")! Sper "sa cantareasca" cat pentru doi! Iti atasez si o fotografie cu mine si Didi (Diana) - in asteptarea "Zanei Maseluta" -.

Thank you, Mos Craciun ;), multa sanatate si salutari Irinei :)!

Scrie-i lui Moş Crăciun

2008-10-27T01:21:00.001-07:00

Anul ăsta, tăticul Irinei a pregătit un timbru cu Moş Crăciun şi-o ştampilă cu Rudolf.
Aşa că Moşul îi va răspunde Irinei la scrisoarea pe care o vom trimite în noiembrie.
Răspunsul Moşului va fi pe măsura scrisorii Irinei.
Dacă te atrage ideea, trimite un mail pe adresa domnişoarei Firicel cu câteva cuvinte despre copilaşul tău şi jucăria pe care sigur i-o va aduce Moşul. Noi o să-ţi trimitem şi ţie un plic cu timbru şi ştampilă.
Grăbeşte-te, avem doar 25 de plicuri:)
Plicurile de la Moşul vor fi trimise pe data de 5 decembrie, ca să evităm aglomeraţia de la Poşta Română.
Trimitem cu drag oriunde în lume.
Nu te costă nimic.

Povestea despre ingeri

2008-10-26T12:01:00.000-07:00

Ilustratia pentru povestea cu puiul de arici

2008-10-19T07:41:00.000-07:00

Check:)

Ce mai face Firicel

2008-10-16T02:36:00.001-07:00

Săptămâna asta Oana va desena puiul de arici pentru prima poveste. Urmeaza probabil ilustratia pentru povestea despre ingeri, pentru cea cu gradinita si pe urma ne vedem la retusuri. Adică în curând vom fi gata.
Tot saptamana asta, Irina, mama Mariei cauta tipografie (multumesc Irina) si viseaza la lansări verzi pe pereti.
Andreanum&Co ne caută sponsor.
Tatal domnisoarei Firicel a promis ca se ocupa de isbn.
Iar eu imi rod unghiile. OK, nu-i frumos. Eu nu stiu ce sa mai fac, sa iasa bine.

Oana a desenat-o pe prinţesa părăsită de prieteni şi mămica ei

2008-10-12T11:57:00.000-07:00

Au mai ramas doar trei desene de facut.

Market Research

2008-10-03T07:10:00.000-07:00

Pentru că ne apropiem cu paşi mari de finalizarea primei serii de şapte poveşti ilustrate, v-aş ruga sa completaţi chestionarul din stânga. Încerc să găsesc cea mai bună soluţie de a vă oferi poveştile într-o variantă cât mai apropiată de o carte clasică. Aştept cu interes şi eventuale precomenzi la adresa de mail drafiricel@gmail.com

Partea a doua:
LE: 15 cititori au spus că vor cartea în format clasic. 7 au spus că preferă un pdf pe care să şi-l printeze.
Deduc că am minim 22 de cititori. Pe vreo cinci îi ştiu. Pe restul mi-ar plăcea să-i cunosc. Deci, jos măştile... Cine citeşte pe-aici?

Secretul Ciocolatei

2008-09-16T11:07:00.000-07:00

Într-o zi, domnişoara Firicel se afla la un magazin împreună cu mămica ei. Şi cum se plimbau ele printre rafturi, dintr-o dată, domnişoara a dat cu ochii de o văcuţă mov. Ea stătea cuminte şi se uita la oameni, mai lua câte o gură de iarbă, mai bătea din gene... Din când în când, clopoţelul de la gâtul ei suna vesel. Iar de jur împrejurul ei erau multe, multe tablete de ciocolată şi napolitane de ciocolată şi bomboane de toate mărimile, tot de ciocolată.
- Mămico, mămico! Uite o văcuţă mov! Oare ce-o căuta ea aici?
- Ei, Firicel, văcuţa asta vinde ciocolată. De fapt, îi cam păcăleşte pe copii să cumpere ciocolată.
- Cum aşa?
- Vezi, ea sună din clopoţel şi copiii o aud. Se apropie de ea si cand ajung, văd multă-multă ciocolată. Şi pentru că le place de văcuţă, îşi roagă părinţii să le cumpere ciocolată. Dar poate mămicile şi tăticii nu plănuiau să cumpere ciocolată şi cu toate astea, ciocolata ajunge în coşul de cumpărături. Deci, văcuţa i-a păcălit pe copii să-i roage pe părinţi să cumpere ciocolată. Văcuţa îşi face foarte bine treaba.
- Dar cine-a mai văzut vreodată văcuţe mov?
- Asta nu e o văcuţă adevărată.
- Cum să nu! Uite, mişcă din cap! Şi dă din gene! Şi rumegă iarba! Sigur că e adevărată, spuse repede domnişoara Firicel, cam ascunzându-se ea după fusta mamei.
- Păi, n-ai zis chiar tu, cine-a mai văzut văcuţe mov? Chiar crezi că există aşa ceva?
- Credeam că doar în poveşti şi-n desene animate şi la reclame există văcuţe mov, mami, spuse domnişoara, uimită. Pot să pun mâna pe ea?
- Sigur că da. Aşa ai să te convingi că nu e o văcuţă adevărată.
- Dar vii cu mine?
- Sigur că vin.
Domnişoara Firicel se apropie de văcuţa cea mov, ţinându-se strâns de mâna Mamei.
Văcuţa păru să o privească drept în ochi pe fetiţă, dar când o mângâie, Firicel simţi doar o bucată de carton acoperită cu firişoare de plastic.
- Vai, e de carton!
- Ţi-am spus eu. E doar o văcuţă pusă să vândă ciocolată.
- Şi mie îmi place ciocolata, Mami!
- Tuturor copiilor le place ciocolata, Firicel. Dar ştii de ce?
- De ce, Mami?
- Pentru că e dulce. Dar nu tot ce e dulce e şi bun pentru copii, se auzi o voce din spatele Mămicii.
- Cine-a vorbit? întrebă domnişoara Firicel, uimită.
- Eu. Domnul de Ciocolată.
Lângă Firicel apăru un om făcut numai şi numai din ciocolată. Părul era de ciocolată, faţa era de ciocolată, ochii, nasul, gura, mâinile, picioarele - tot corpul Domnului de Ciocolată era făcut din... ciocolată.
- Şi dumneata vrei să păcăleşti copiii să cumpere ciocolată, domnule de Ciocolată?
- Nu. Eu sunt aici ca să-i învăţ pe copii cum se mănâncă de fapt ciocolata. Vrei să te învăţ?
- Da!
- Îţi place ciocolata?
- Vezi bine!
- Şi, tu cum mănânci ciocolata?
- Păi... Dacă aş putea, aş mânca toată ziua numai ciocolată! Dimineaţa ciocolată, la prânz ciocolată, seara ciocolată.
- Asta nu se poate, domnişoară Firicel.
- De ce?
- Vezi tu, ciocolata nu e bună când o mănânci repede şi multă! Nu aşa se face. Ciocolata este un dulce, e adevărat, dar nu orice dulce! Ea se face din unt de cacao şi pudră de cacao - care vin de departe, tocmai din America de Sud. Ştii unde e America de Sud?
- Nu.
- E foarte departe. Arborele de Cacao creşte doar în America de Sud. Durează mult până boabele de cacao sunt culese, prăjite, măcinate, şi apoi trimise la fabrica de ciocolată. Şi-acolo, sunt amestecate cu grijă cu vanilie, cu scorţişoară şi cu fructe, şi ştii ce mult le ia pomilor să înflorească şi să transforme florile în fructe, care trebuie culese şi apoi învelite în ciocolată... Nu e păcat să ronţăim ciocolata fără să ne gândim măcar ce facem?
Domnişoara Firicel asculta fără să mai scoată nici un cuvânt.
- Ciocolata are un gust special dacă ştii să te bucuri de ea. Nu trebuie să te grăbeşti. Uite. Ia o tabletă de ciocolată. Pune-o pe limbă şi ţine-o puţin aşa. Las-o să se topească. Şi abia când o simţi moale şi catifelată, e momentul să închizi ochii şi s-o înghiţi. Hai, încearcă.
- Am voie, Mămico? întrebă Firicel.
- Da, ai voie. Domnul de Ciocolată are dreptate, încearcă şi ai să vezi că are alt gust.
Firicel făcu exact aşa cum îi spusese Domnul de Ciocolată. Luă tableta, o puse pe limbă şi aşteptă să se topească.
- S-a topit?
- Îhî, zise Firicel, fără să deschidă gura.
- Nu-i aşa că e mai bună decât dacă o mesteci repede şi o înghiţi?
- E cea mai bună bucăţică de ciocolată pe care am mâncat-o vreodată, spuse ea foarte veselă.
- Am să-ţi spun un secret pe care sunt convins că mămica ta îl ştie, şopti Domnul de Ciocolată. Vino mai aproape. Îţi spun la ureche.
Domnişoara Firicel se apropie.
- Să ştii că dacă mănânci prea multă ciocolată, te obişnuieşti aşa de tare cu gustul atât de bun, că nu-l mai simţi deloc. Ai putea la fel de bine să ronţăi o bucăţică de pâine uscată. De aceea, ciocolata nu trebuie mâncată în fiecare zi şi nici multă de-odată. Ciocolata e de fapt un prilej de bucurie, e ca o zi de sărbătoare: trebuie să te bucuri de ea şi să o preţuieşti. Aşa se mănâncă de fapt ciocolata. Ai înţeles?
- Da, Domnule de Ciocolată. Mami, ia şi tu o bucăţică de bucurie... ăăă, pardon, de ciocolată!
- Bravo, Firicel, spuse Domnul de Ciocolată. Eşti o fetiţă foarte generoasă. Aşa e frumos. Să dăruim din ce ne place, chiar şi atunci când e vorba de ciocolată.
- Trebuie să-i spunem şi lui tati secretul despre Ciocolata, nu, Mămico?
- O să-i spunem. Te las pe tine să-i povesteşti.
Şi-n seara aceea, Domnişoara Firicel île împărtăşi tuturor secretul Ciocolatei: şi lui tati, şi domnului Narcis, ba chiar şi lebedelor, care o priviră tare mirate. Pentru că lebedele nu mănâncă nici ciocolată, nici gumă de mestecat, ele nu ştiu ce e zahărul şi nici nu vor să afle. Aşa că dacă vă întâlniţi cu vreo lebădă, nu-i oferiţi dulciuri. Cum, vreţi să ştiţi cu ce puteţi să le serviţi pe doamnele lebede? Ei, asta o să aflaţi în altă seară.

Pasărea măiastră văzută de Oana

2008-09-15T00:45:00.000-07:00

Cu fiecare desen suntem mai aproape de pdf-ul final. Imi plac mult culorile Oanei si am cumparat deja rame in care voi pune printurile:) Ma emotioneaza apropierea de final si in curand va trebui sa scriu si a saptea poveste. Cu ciocolata. Cu Domnul de Ciocolata si cu doamna buburuza. Soon:)

Avem coperta!

2008-09-08T08:50:00.000-07:00

Încep prin a le mulţumi tuturor celor ce au trimis schiţe pentru ilustraţia cărţii domnişoarei Firicel. Am căzut la înţelegere cu Oana Bucur să ilustreze poveştile. Vor fi şapte.

Ultimele ore

2008-07-31T08:31:00.000-07:00

In curand inchidem Galeria schitelor. Astept voturile voastre timp de o saptamana.
Le multumesc tuturor celor ce au trimis schite, apreciez efortul lor si fiecare dintre desene mi se pare valoros.

Cum arată Firicel? Alegem împreună.

2008-07-21T11:41:00.000-07:00

A venit momentul să deschidem galeria schiţelor de portret pentru Firicel.
Ele pot fi văzute aici. Vă rog votaţi prin intermediul comentariilor de pe blog. Nu dăm note, alegeţi o singură imagine care vi se pare reprezentativă.
Pe măsură ce mai primesc schiţe, le voi posta în acelaşi loc.
Vă mulţumesc pentru ajutor.

O caut pe Firicel

2008-07-16T12:45:00.001-07:00

Suntem in tratative cu niste oameni extrem de talentati care au acceptat sa faca o schita pentru domnisoara Firicel.
La sfarsitul lunii voi posta pe blog toate desenele si va voi ruga sa imi spuneti care vi se pare mai potrivita pentru a ilustra povestile pe care sper sa le pot transforma in carticica. Avem deja trei variante de Firicel si inca vreo cateva schite de personaje. Imediat ce se aduna toate, facem parada.
Pana atunci, doua variante pot fi vazute aici si aici
Nu stiu exact cati cititori sunt pe blogul asta, poate-mi lasati un semn sa stiu ca nu vorbesc singura.
Multumesc:)

Povestea prinţesei părăsite de prieteni

2008-06-29T12:08:00.000-07:00

A fost odată o prinţesă căreia îi plăcea tare mult să se joace prin grădinile palatului tatălui său. Cât era ziua de lungă, prinţesa trebăluia printre straturile de lalele de la rondul cel mare. Seara, înainte de culcare, Regina-Mamă o invita pe prinţesă la baie, să se spele de tot praful pe care-l culesese pe hăinuţe şi pe mânuţe, după o zi întreagă de grădinărit.
Prinţesei noastre însă tare nu-i plăcea să se spele. Sigur, îi plăcea să poarte hăinuţe frumoase şi pantofiori aleşi, îi plăcea să se împodobească în fiecare zi cu câte o coroniţă de prinţesă, ba uneori îşi strecura chiar şi-un ineluş-învârtecuş pe degeţel, dar să se spele, i se părea tare greu.
- Haide, prinţesă, poftim la baie! spunea Regina-Mamă.
- Ba nu! striga prinţesa şi fugea să se ascundă în camera ei, după un paravan de mătase.
- Haide, prinţesă, să te speli pe mânuţe, ai fost toată ziua în grădină şi sigur ai stat la soare, ai transpirat, te-ai prăfuit!
- Ba nu! se auzea vocea prinţesei de după paravan.
- Nu e bine ce faci, i-a spus regina, dacă nu te speli ai să miroşi urât şi poate chiar ai să te îmbolnăveşti.
- Nu-mă-spăl! Nu-mi place apa! Sunt prea obosită şi vreau să dorm, se văita prinţesa, căutând să scape de baia de seară.
În cele din urmă, Regina-Mamă o lăsă în pace, crezând-o pe cuvânt că-i obosită şi spunându-şi că mâine, la prima oră, înainte de micul dejun, sigur prinţesa va face o baie cu spumă înmiresmată şi mult, mult şampon.
Dar a doua zi, prinţesa nici măcar nu se mai pieptănă. Îşi trase o rochiţă curată peste genunchii plini de praf, îşi prinse părul în grabă şi o zbughi din nou în grădină. Seara, nici vorbă să se spele.
Zilele trecură şi prinţesa devenea din ce în ce mai murdară. Părul ei cel blond auriu odinioară devenise blond cenuşiu, cârlionţii ei cei frumoşi se încâlciseră atât de rău că nici nu mai puteau fi pieptănaţi, unghiuţele îi erau mari şi negre, iar picioruţele, vai, picioruţele erau aşa de pline de praf că nici n-ai fi zis că nu poartă tot timpul nişte şosete gri.
Regina-mamă era din ce în ce mai tristă. Dar de câte ori o chema pe prinţesă să se spele, prinţesa fugea şi se ascundea. Într-o zi, prinţesa trecu în fugă pe lângă nişte slujnice şi le auzi vorbind.
- Diseară e bal în sala oglinzilor, spunea una.
- Abia aştept să mă uit şi eu prin gaura cheii, să văd cine vine la bal, zicea cealaltă.
- Or să fie o mulţime de prinţese şi cavaleri veniţi din toate colţurile lumii.
- Vai, dacă toţi sunt la fel de murdari ca Împuţicel a noastră, va mirosi tare urât sala oglinzilor. Mai bine ar ţine balul în sala parfumurilor, măcar să se mai vadă cât sunt de ponosiţi toţi.
Prinţesa se întrebă despre cine vorbeau? Cui îi spuneau Împuţicel? Şi de ce va fi mirosi urât în sala oglinzilor ?
- Eu nu cred că există cineva mai murdar decât Împuţicel a noastră, spuse prima.
- Ce păcat, să fii prinţesă şi să nu te îngrijeşti...
- Degeaba se îmbracă frumos, cele mai frumoase haine nu pot să ascundă nici mizeria, nici mirosul urât, comentă cealaltă slujnică, râzând răutăcios.
Tristă, prinţesa se duse în camera ei şi se ascunse după paravan. Înţelesese că slugile de ea râdeau şi pe ea o porecliseră Împuţicel. Dar nici de data asta nu făcu baie.
Seara balului veni. Prinţesa se bucura, tare mult îi plăcea să danseze şi abia aştepta să-şi revadă prietenii. Aproape că uitase
Îşi puse cea mai frumoasă rochiţă, pantofii argintii, numai buni pentru dans şi o coroniţă delicată, decorată cu flori de mărgăritar. Se privi în oglindă şi în loc să vadă o prinţesă elegantă aşa cum ar fi trebuit, văzu o fetiţă murdară pe faţă, pe care n-o mai văsuze niciodată.
- E ceva în neregulă cu oglinda asta, îşi zise.
Coborî în sala de bal şi se aşeză cuminte pe un scaun, aşteptând să fie invitată la dans. Dar nimeni... nimeni nu o pofti să danseze, nimeni nu se aşeză lângă ea, nimeni nu vorbi cu ea. Prinţesa era din ce în ce mai tristă. Când balul era aproape de sfârşit, cea mai bună prietenă a prinţesei veni şi se aşeză lângă ea.
- Uite, prinţesă, am să-ţi spun ceva, pentru că sunt prietena ta. Dacă nu ţi-aş fi prietenă, nu ţi-aş spune. Dar mi-eşti dragă şi e mai bine să-ţi spun. Nimeni nu te-a invitat la dans şi nimeni nu a vorbit cu tine şi nimeni nu s-a aşezat lângă tine pentru că... miroşi urât. Şi eşti murdară pe faţă şi unghiile tale sunt negre... Trebuie să te speli. Toată lumnea râde de tine. Chiar te-au poreclit Împuţicel.
Prinţesa izbucni în lacrimi şi fugi la mămica ei.
- Mămico, trebuie să mă speli. Vreau să îmi faci o baie mare şi să-mi tai unghiile şi vreau să mă piepteni şi să am iar părul curat şi să nu se mai ferească oamenii de mine.
- Mă bucur că vrei, dar n-ai uitat nimic? "Vreau să" nu-nseamnă mare lucru atunci când ai nevoie de ajutor.
- Te rog frumos, mămico!
- Aşa, da. Să mergem.
Şi regina-mamă o luă pe prinţesa Împuţicel şi-i făcu o baie cu spumă multă şi multe săpunuri parfumate şi şampoane de toate culorile. Când ieşi din baie, curată, pieptînată şi mirosind a piersică, prinţesa era aşa de frumoasă că până şi oglinda se bucura să o vadă.
Din acea zi, prinţesa prinse drag de apă. Nu mai fugea de baie. Era aşa de curată mereu, că toată lumea o poreclise din nou. Îi spuneau acum "Curăţica" şi la baluri era mereu înconjurată de prieteni, dansa tot timpul şi toţi voiau să fie în preajma ei.

Pasarea maiastra

2008-06-03T11:01:00.000-07:00

Intr-o dimineata de mai, pe marginea fantanii arteziene se opri o pasare nemaipomenit de frumoasa. Atat era de frumoasa incat toate celelalte pasari care-si cantau cantecele obisnuite au amutit. O priveau si nu le venea sa creada cat era de frumoasa. Penele ei de toate culorile straluceau atat de tare ca ai fi zis ca o stea a poposit in gradina domnisoarei Firicel. Nici vantul nu mai indraznea sa bata, de teama sa nu-i deranjeze puful fin de pe marginea aripilor. Pasarea privea spre apa din fantana, intrebandu-se daca o fi buna de baut.
Domnul Narcis se apropie si el in varful labutelor, foarte atent sa n-o sperie. Se vedea ca pasarea e obosita si insetata. Domnul Narcis stia ca rudele sale mustacioase au reputatia de a vana pasari mici si de a le pune pe fuga chiar si pe cele mari. Dar pasarea frumoasa nici nu baga de seama cand motanul ajunse chiar langa ea.
- Puteti sa beti. Apa e curata, zise domnul Narcis pe un ton bland.
- Vai, multumesc, ii raspunse pasarea. Ma intrebam daca e buna de baut apa asta.
- E buna. Avem doua broscute testoaste care pot sa garanteze pentru asta. Dar e mai bine sa beti din cupa de piatra, nu de aici, de pe margine. Stiti, broastelor testoase le place sa mai faca baie din cand in cand in fantana.
Pasarea batu de doua ori din aripi in semn de multumire si apoi incepu sa bea din cupa de piatra a fantanii.
- Sunteti foarte frumoasa. Veniti de departe? Nu v-am mai vazut pe aici, continua domnul Narcis discutia.
- Sunt o pasare maiastra. Zburam impreuna cu surorile mele spre campurile de orhidee din rasarit dar fiind prima mea calatorie, aerul inaltimilor m-a obosit asa de tare ca am simtit nevoia sa ma odihnesc putin. Stiati ca vazuta de sus gradina dumneavoastra seamana cu o insula verde?
- Da, nu ma mir, desigur si eu pot sa vad gradina de sus pentru ca ma pot urca pana in varful celui mai inalt copac. Si apoi eu sunt cel ce are grija de gradina asta, ma bucur ca va place.
- Dar a cui este aceasta gradina?
- A domnisoarei Firicel.
- Cine este domnisoara Firicel?
- O fetita foarte draguta. Daca doriti am sa v-o prezint. Sunt sigur ca se va bucura sa va cunoasca.
- Ah, ce grozav, m-as bucura sa imi fac si eu o noua prietena.
Domnul Narcis sari iute pe pervazul ferestrei de la camera domnisoarei Firicel. Pentru ca era inca devreme, fetita inca dormea. Domnul Narcis se strecura in camera si, luandu-si avant, ateriza drept langa perna domnisoarei Firicel. O atinse pe nasuc cu labuta, fara sa scoata gherutele si mieuna incet.
- Lasa-ma sa dooorm, zise Firicel, intorcandu-se pe partea celalalta.
- Repede, in gradina a venit o pasare maiastra. Trebuie sa vii. Hai, repede!
- O pasare maiastra? Cum adica, maiastra?
- Foarte frumoasa adica, aia inseamna maiastra.
Firicel sari din pat si-o lua la fuga prin casa, fara ca macar sa-si mai puna papuceii. Se opri chiar langa fantana, cautand din ochi minunea promisa de domnul Narcis.
Dar pasarea nu era nicaieri.
- M-ai pacalit! Raule ce esti, de ce m-ai pacalit!
- Nu te-am pacalit, era aici! Chiar aici, pe marginea fantanii.
Deodata, dintre florile de magnolii se auzi cel mai frumos cantec pe care Firicel il auise vreodata. Intoarse capul si vazu pasarea maiastra.
- Oooo, cat esti de frumoasa!
- Tu trebuie sa fii Firicel.
- Chiar eu sunt!
- Fata frumoasa, n-ai cumva o cojita de paine?
- O cojita de paine, zici? Asta mananca pasarile maiastre? coji?
- Ah nu, la noi acasa primim stafide aurii si seminte de susan inmuiate in lapte cu vanilie la micul dejun.
- Stafide are si Mama in cutiuta albastra din bucatarie. Stai putin! Pot sa-ti aduc si eu cateva stafide.
- Ar fi grozav! Sapte stafide mi-ar fi de ajuns. Tu stii sa numeri pana la 7?
- Pana la sapte? Desigur! La varsta mea stiu sa numar si pana la douazeci!

The Girl the Tree and the Bird of Paradise

Domnisoara Firicel alerga la bucatarie si se intoarse numaidecat cu sapte stafide puse pe o farfurioara.
- Multumesc, domnisoara, spuse pasarea, dar eu nu pot manca de pe farfurie, nu vrei mai bine sa le tii in palma?
- Dar n-ai sa ma ciupesti, nu-i asa?
- Sigur ca n-am sa te ciupesc! Nu-ti fie teama.
Pasarea apuca delicat fiecare stafida din palma fetitei si apoi ii multumi frumos si-si intinse aripile, gata de plecare.
- Am sa te mai vad vreodata? o intreba Firicel.
- Desigur. La intoarcere le voi spune si surorilor mele ca stiu eu o gradina frumoasa ca o insula verde, unde ne asteapta o fetita, un motan si cate sapte stafide aurii pentru fiecare. La revedere acum! Ma grabesc, trebuie sa plec!
- La revedere, pasare maiastra. Te mai asteeeept! striga Firicel, privind pasarea ce se inalta la ceruri.
- Eh, frumusetile astea nu stau niciodata prea mult intr-un singur loc. Mai bine ca s-a dus ca deja ma dureau ochii de la atata stralucire, pufni domnul Narcis.
- De ce spui asa? Mi-ar fi placut sa mai stea, spuse fetita, trista.
- Hai, nu te bosumfla, ti-a promis ca se intoarce.
- Ma duc sa-i povestesc Mamei! Mami, mami! Am vazut o pasare maiastra...

In urma fetitei, linistea puse din nou stapanire pe gradina. Doar un cosas indrazni sa taraie subtirel. Si apoi, incet incet si celelalte pasari isi recapatara glasul. De undeva de sus, o pana aurie pluti spre pamant si se aseza, delicata, pe pervazul ferestrei domnisoarei Firicel.

În vizită la Firicel - Povestea Iepuraşului de Paşte

2008-03-23T03:08:00.000-07:00

Această poveste este scrisă de Cristian pentru toţi copiii care astăzi îl aşteaptă pe Iepuraşul de Paşte

- Mamaie bufniţăăăă! Mamaieeeeeeeeeeeeeee! Te cheamă leul în sala tronului!
Bufniţa ridică privirea din enciclopedia pe care tocmai o studia, îşi scutură gâtul înţepenit şi scoase capul din scorbură.
- La ora asta? E prea multă lumină afară… N-am nici o şansă, dragă, să nimeresc sala tronului! Dar… dacă te cheamă leul la ora asta din zi, ştiind că tu zbori numai noaptea, înseamnă că e grav. Ce ne facem?
- Te duc eu, mamaie, se oferi vulpea.
- Ba, mulţumesc, eşti deosebit de amabilă dar…
- Unde s-o duci tu, vulpe? Stai acolo sus, mamaie. Mă duc să chem taxiul, interveni în discuţie maimuţa. Şi, după câteva minute, apăru cu doamna cangur.
- Hai, mamaie bufniţă, treci în buzunarul meu.
Şi porniră la drum lung: bufniţa în marsupiul canguriţei, vulpea alergând pe lângă ei, maimuţa sărind din creangă-n creangă, o gâscă sălbatică, vreo trei vrăbiuţe şi o barză, rătăcită şi ea pe lângă toată hărmălaia. Şi, ca la orice drum lung, se porniră să povestească vrute şi nevrute, despre ce s-a mai întâmplat prin pădure în vremea de
pe urmă.
- Vulpe, soro, zise gâsca, fereşte-te de urs că, uite, de când l-ai dus la pescuit în lacul îngheţat şi a rămas fără coadă te caută şi a umplut pădurea cu promisiuni de recompensă pe blăniţa ta…
Vulpea, zice lumea, l-ar fi păcălit pe urs, punându-l să pescuiască într-o noapte rece, rece de trosneau pietrele. Ursul şi-ar fi băgat coada în apă şi ar fi aşteptat să muşte peştii şi când, într-adevăr, simţi că-l încleştă ceva de coadă se porni şi trase… şi trase… şi trase până când coada se rupse. Căci, de fapt, nu un peşte îl apucă de coadă ci apa lacului care îngheţase.
- Auzi, gâscă, se apără vulpea, tu chiar crezi că eu sunt de vină? Dar ce, atât de nătâng să fie ursul încât să plece urechea la sfaturile mele?
- Nu ştiu, dragă, îţi spun şi eu ce-am aflat. Şi, continuă gâsca,cică, mai e o treabă. Am auzit că găinile se pregătesc de-o grevă şi n-au nici un chef să ducă ouăle, anul acesta, de Paşte. Cică-s supărate că nu ştiu ce babă le-ar fi bătut o surată… Poveste lungă, cu o punguţă cu nişte bani – nu mare avere, vreo doi, acolo – şi un cocoş. Una peste alta, iaca, găinile au zis că anul ăsta fac ouă, nu-ncape vorbă, dar le lasă acolo, în cuibare.
- Vai de noi, vai de noi, ce nesuferite, ciripiră vrăbiile, tăvălindu-se prin praf înainte de a-şi lua iarăşi zborul.
- Mai bine m-aţi fi lăsat să le mănânc dar voi „nu!" şi „nu!"… Vedeţi? Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti.
- Taci, soro vulpe, că tot despre tine mai ştiu una. Auzi, privi gâsca în înaltul cerului, către barză, cum fu, dragă, la ospăţul vulpii?
Barza dădu de câteva ori din aripi, coborî lânga procesiune şi porni a povesti, cocoţată pe cataligele ei, cum o invită vulpea, într-o seară, la cină. Frumos gest, nimic de povestit, deşi de vulpe e bine să te fereşti chiar şi când îţi fac daruri. Şi chiar aşa fu şi la cina vulpii. Masa, frumos aranjată, avea două farfurii întinse. Dar, vedeţi voi, cu ciocul ei lung, barza nu poate să mănânce din platouri aşa că
se chinui cât se chinui după care renunţă. Când să plece, o invită pe vulpe să vie, şi ea, într-o seară, în vizită la cină. Şi tare se bucură vicleana vulpe. Dar, când ajunse la masa berzei, ce să vezi, cine-i mai vicleană? Vulpea sau barza? Masa, frumos aranjată, avea două sticle cu gât lung. Iar dacă berzei îi fu uşor să-şi bage ciocul pe gâtul lung al sticlei, vulpea se învârti cât se învârti în jurul sticlei fără săajungă la mâncarea dinlăuntru dar se linse pe bot. Plecă la fel de flămândă cum plecă şi barza de la ea, data trecută.
- Gata, gâscă ce eşti, lasă bârfele, hai să ne grăbim că ne aşteaptă leul şi dacă mai pălăvrăgeşti mult, te jumulesc de nu te vezi şi fac perniţă din tine, zise vulpea.
Şi au mai mers ce au mai mers, o vreme, până ajunseră la palatul leului. Intrară şi găsiră leul cu toţi sfetnicii săi în sala tronului, chinuindu-se să afle care, dintre animale, ar fi mai potrivite să care, anul acesta, ouăle de Paşte.
- Aha, se băgă în seamă vulpea. Iarăşi găinile acestea… ce le-aş mai…
- Taaaaaci!, răcni leul. Taci odată, vulpe, că te fac guler pentru haina leoaicei mele. Cine te-a chemat aici? Dacă nu ai nimic de spus, pleacă şi salveaza-ţi blana!
În zadar încercă vulpea să îi amintească leului de grupările ecologiste, de organizaţiile care militează împotriva hainelor din blană naturală… Leul îşi asmuţi câinele-lup – nu prea tare, numai cât s-o convingă pe vulpe să se facă mică-micuţă într-un colţ şi să tacă din gură.
- Îţi mulţumesc, soro bufniţă, că ai acceptat să faci atâta drum până la mine dar situaţia e disperată. M-a rugat Bunuţul să fac ceva pentru a nu-i lăsa pe copii fără ouă roşii şi de ciocolată, anul acesta. Cu găinile nu-i de vorbit, nu vor şi pace, zise leul şi întoarse preventiv privirea către vulpe: să nu îndrăzneşti să comentezi.
Mică-micuţă, în colţul în care o înghesuise câinele-lup, vulpea dădu din cap, asigurându-l pe regele animalelor că n-are de gând să mai scoată nici o vorbă.
Şi se puseră iarăşi la sfat.
- Să încercăm cu melcii, zise maimuţa. Melcii se plimbă pe sub frunze, pe sub flori, uneori şi pe sub pietre şi cunosc toate locurile, toate ascunzătorile; cu siguranţă, ar ştii cel mai bine unde să pitească ouăle!
- Atâta doar, dragă maimuţă, că până şi-ar termina treaba ar veni Crăciunul, o linişti bufniţa.
- Auzi, tu… melci de Paşte, se puseră pe râs vrăbiuţele.
- Linişte, răcni leul. Aici se gândeşte!
- Ce-aţi spune de căţei?
Pisica se gândi că, dându-i de lucru câinelui, ar putea să devină stăpână peste bucătărie şi cămară. Şi zise:
- Nimeni nu ştie să caute aşa de bine. Şi cunosc întreaga curte. Ar putea duce fiecare ou în bot…
- Şi, interveni bufniţa, cum aud un zgomot suspect se pornesc să latre! Şi scapă oul şi-l sparg…
- Câine de Paşte? Incredibil, ce idee… zău, pisico, nu mă aşteptam de la tine, se băgă în vorbă gâsca. Mai bine mă luaţi pe mine…
- Tu? Tu, care nu ştii să ţii un secret?
Fusese chiar vulpea, cea pedepsită să tacă. De data aceasta, însuşi leul trebui să recunoască: vulpea avea dreptate. Dar se abţinu să o felicite. Doar era pedepsită!
Câinele nu se lăsă mai prejos şi spuse:
- Pisica! Pisică de Paşte nu se poate?
- Nu se poate, dragă, îi răspunse bufniţa. Oul seamănă cu ghemul de lână al bunicii. Îţi dai seama ce s-ar mai juca cu ouăle?
- Permiteţi, vă rog, să mă autopropun, interveni în discuţie porcul…
Dar bufniţa nu-i dădu voie să mai explice de ce şi cum:
- Cine, crezi tu, ar mai dori să pună mâna pe ouă după ce le-ai tăvălit tu în noroi?
- Ouăle mele, în cocina porcilor… cotcodăci reprezentanta găinilor, prezentă şi ea la distinsa adunare, numai pentru a-l asigura pe leul rege că suratele ei nu-şi schimbă poziţia.
- Să taci, femeie, că m-ai făcut de râs, i-o reteză scurt cocoşul. Oricum, anul trecut era să mai faceţi o boacănă; pe unde aţi ascuns ouăle de ciocolată v-aţi aşezat pe ele, cât pe ce să le clociţi!
- Dragilor, vă rog… disputele de familie le rezolvaţi în cuibar, se amestecă leul.
Şi scoaseră, pe rând, din lista vacile de Paşte (vă daţi seama ce-ar fi ieşit dacă ar fi călcat în copite cuibarele de ouă roşii?), peştişorul de Paşte (era, totuşi, mult prea ud), cerbul de Paşte (mai întâi, trebuie să stea de rezervă, dacă vărul său, renul, se îmbolnăveşte de Crăciun; şi, apoi, e prea agitat ca să poată trage o
linie dreaptă pe un ou încondeiat). Porumbeii ar scăpa cu siguranţă ouăle, la fel cum le mai scapă şi alte cele din zbor. Din buzunarul cangurului ar putea să cadă ouăle, în timpul salturilor. Şi tot aşa… de nu am mai rămas decât iepuraşul.
- Eu? Senzaţional… De ce tocmai eu?
- Pentru că numai tu ai mai rămas, îi răspunse bufniţa. Tu şi aşa nu ai altă misiune în pădure sau pe câmp decât să te înmulţeşti. În plus, alergi repede şi, cu siguranţă, nu rişti să ne mănânci ouăle. Cu urechile tale lungi ai auzi de departe când se apropie un copil, aşa că nu există nici un risc de a trăda ascunzătoarea. Ia, hai, gândeşte-te, cum ar fi? Să îţi apară poza pe fiecare felicitare, să te cunoască lumea întreagă…
Iepurele ciuli urechile!
- Şi cum o să le car?
- Îţi împletim noi un coşuleţ.
- Şi toată lumea o să râdă de mine… Nu mă vor mai lua în serios. Şi aşa râd cu toţii de frica mea…
- Oamenii… Nu-i băga de seamă, încercă bufniţa să-l liniştească pe iepuraş. Oamenii sunt superficiali. Şi, apoi, e mai bine să râdă de tine decât să te uite.
Căzură la învoială. Şi iepuraşul îşi adună întreaga familie, ţinură mare sfat, se împărţiră în echipe – care să strângă ouăle de la găini, care să le fiarbă, care să le vopsească, care să găsească cele mai bune ascunzişuri şi care, în fine, să le ducă în cuibarele special amenajate prin grădini, în dimineaţa de Paşte. Şi le ieşi atât de strălucit încît, a doua zi după marea sărbătoare, leul chemă ciocănitoarea şi îi dictă un comunicat către pădure prin care îl decoră pe iepure cu marele ordin de cavaler al animalelor mici şi îl numi ministru al oului roşu de Paşte.

De ce merg copiii la grădiniţă

2008-03-18T08:24:00.000-07:00

Într-o dimineaţă ca oricare alta, poate că puţin mai devreme decât de obicei, Mama s-a strecurat în camera domnişoarei Firicel şi a gâdilat-o uşor pe o tălpiţă.
- Hopa sus, pui de urs! De azi mergem la grădiniţă.
Grădinuuuţă? ce-o mai fi şi aia, s-a întrebat Firicel, pe jumătate adormită. Probabil un soi de grădină mai mică. Una pentru pitici. Una în care toate florile sunt mici, mici şi albinele sunt maaari ca nişte fluturi şi probabil băncuţele sunt şi ele de-o şchioapă... Neputând să se lămurească singură, Firicel se hotărî să o întrebe pe Mama.
- Mami, cum adică grădinuţă?
- Grădiniţă! Nu grădinuţă! Nu mai ştii că ţi-am povestit de căsuţa aceea colorată la care vin mulţi copii să se joace cu jucării frumoase şi să înveţe poezii şi cântecele?
- Aaaaa, ba daaaa. Şi ce se mai întâmplă la grădiniţă, Mami?
- Păi lucrurile se petrec cam aşa: fiecare copil este adus de mămica lui. Sau de o bunică, uneori chiar şi de un tătic. La poartă, copiii dau un pupic mămicii sau bunicii...
- Tăticilor, nu?
- Ba da, şi tăticii primesc un pupic. Apoi, spun "la revedere" şi doamna educatoare îi ia de mânuţă şi îl duce pe fiecare în clasa lui. Mămicile şi tăticii se duc apoi la serviciu, să câştige bănuţi pentru jucării şi pentru mâncărică...
- Ce înseamnă educatoare?
- Educatoarele sunt nişte doamne drăguţe care au grijă de copii atunci când mămicile şi tăticii sunt la serviciu. Copiii trebuie să le asculte pe educatoare ca pe mămicile lor. Educatoarele sunt un fel de mămică de la grădiniţă.
- Mami, ce e aceea o clasă?
- Clasa e o cameră cu multe jucării. Copiii se aşează la nişte mese mici cu scăunele şi colorează sau pictează sau desenează...
- Şi decupează?
- Când mai cresc. Uneori se joacă şi cu lego sau cu cuburi... În zilele când e frumos ies în curtea grădiniţei, la leagăne şi la tobogane...
- Aaaa, grădiniţa are leagăne şi tobogane? Doar ale ei?
- Dacă nu le are pe ale ei, copiii merg în parc. În alte zile merg la teatru şi la circ, sau vin nişte clowni în vizită, sau nişte zâne...
- Zâne adevărate? Ca alea din poveşti?
- Exact la fel! Apoi la prânz, toţi copiii merg la sala de mese şi papă ceva bun. Dar trebuie să pape tot ce au în farfurie dacă vor şi desert.
- Şi deseeeert?
- Da, desert. Pe urmă copiii merg în dormitoare şi trag un pui de somn...
- Au pătuţuri?
- Da, nişte pătuţuri mici, ca pentru pitici!
- Mami, dar eu nu vreau să dorm la grădiniţă!
- Trebuie să dormi, că altfel nu creşti! Şi după ce te trezeşti, te mai joci un pic şi gata! Vine mami şi te ia acasă!
- Mami, eu nu vreau să merg la grădiniţă!
- De ce?
- Pentru că nu vreau eu!
- Trebuie să mergi, Firicel! Toţi copiii merg la grădiniţă, aşa cum părinţii trebuie să meargă la serviciu, copiii trebuie să meargă la grădiniţă!
- Dar eu vreau să stau acasă!
- Nu poţi să rămâi singură acasa. Eşti prea mică să stai singurică! Cine ar avea grijă de tine?
- Domnul Narcis nu poate să aibă grijă de mine?
- Domnul Narcis este motan! Abia aşteaptă să rămână singur acasă. El are alte treburi, nu poate să aibă grijă de o fetiţă mare, cum eşti tu.
- Mami, dar eu am să plâng dacă tu pleci!
- De ce?
- Dacă nu te mai întorci după mine!?
- Toate mămicile se întorc să-şi ia copiii acasă, în fiecare zi! Doar n-o să te las acolo? Eu cu cine mă mai joc când vin de la serviciu? Cui să-i mai spun eu poveşti? Şi cu cine mai pregătesc eu masa de seară? Sigur vin să te iau, îţi promit! N-ai să dormi niciodată peste noapte la grădiniţă! Poţi să mă rogi şi n-am să te las. Tu eşti fetiţa mea şi eu nu pot dormi fără tine.
- Chiar nu pot să rămân acasă, mami? Promit că am să fiu cuminte.
- Îmi pare rău, Firicel, nu se poate. Şi pe urmă dacă rămâi acasă, toţi ceilalţi copii or să înveţe o mulţime de lucruri la grădiniţă iar tu n-ai să ştii decât ce îţi spun eu... E mai bine să mergi la grădiniţă, să ştii la fel de multe lucruri ca şi ceilalţi copii. Ba, chiar, ştii ce, am să-ţi dau o misiune.
- O misiuneeee?
- Da! La grădiniţă sunt şi copii mai mici decât tine.
- Mai mici!?
- Da! Tu eşti fetiţă mare. Te rog, dacă-l vezi pe vreun copil că plânge, să te duci la el, să-l mângâi şi să-i spui: nu mai plânge, că vine mămica ta să te ia, mi-a spus mie mămica mea. Bine?
- Bine.
- Haide atunci, să mergem la grădiniţă! Şi, când te întorci, te rog să mă înveţi şi pe mine tot ce ai învăţat tu!

O poveste despre îngeri

2008-03-14T14:06:00.000-07:00

Pentru Vlad şi pisicot
Bunica domnişoarei Firicel locuieşte la doar câteva străzi mai încolo de casa părintească. Ori de câte ori poate, Bunica vine în vizită, ba uneori, în câte-o sâmbătă dimineaţă o invită pe domnişoara Firicel la o ceaşcă de cafea cu lapte.
Desigur, Firicel are ceşcuţa ei, de care nimeni nu se atinge atunci când ea nu este acasă la Bunica. Nimeni, nici măcar Pisa Potaisa, pisica vărgată ce doarme pe pervazul bucătăriei Bunicii. Ceşcuţa este argintie şi foarte frumoasă, nici prea mare, nici prea mică, numai bună de băut cafeaua cu lapte pregătită de bunica special pentru Firicel.
Cum se face cafeaua cu lapte
Se încălzeşte puţin lapte dulce, cât să încapă într-o ceşcuţă argintie. Pe fundul ceştii argintii se pune miere şi apoi se toarnă laptele cald. Se amestecă mierea cu linguriţa aceea specială, şi ea făcută din argintul cel mai fin şi apoi, când vârtejul alb-auriu nu se mai învârte în ceşcuţă, se pun câteva picături - nu prea multe - de cafea din ibricul bunicii. Da, da, cafea adevărată. Trei picături, poate că patru, în unele zile, merg şi cinci, cât să se coloreze laptele într-un cafeniu catifelat. De obicei doar lucrurile pufoase şi moi au culoarea asta, care se mai numeşte şi cafe-au-lait.
Cafeaua cu lapte se bea stând frumos, picior peste picior, fie în vârful patului, cu cotul bine sprijinit pe o perniţă, fie la masa mare din sufrageria Bunicii, ca şi cum ar fi dânsele împreună la cel mai elegant restaurant din oraş. Domnişoarei Firicel tare îi mai place cafeaua cu lapte pe care doar Bunica ştie să o facă aşa, ca la carte.
Într-o dimineaţă, pe când mergea spre grădiniţă împreună cu mama, Domnişoara Firicel a spus:
- Biata Bunica, a rămas singură, singurică în casa ei...
- Nu e singură, Firicel, e cu Pisa Potaisa.
- Dar Buni de ce nu are şi ea o mămică? Unde sunt mămica şi tăticul ei?
- Mămica şi tăticul lui Buni şi-au terminat treaba pe Pământ şi s-au făcut îngeri.
- De ce?
- Pentru că aşa se întâmplă. Uite cum stau lucrurile. La început, când tu erai mică, înainte să te naşti, erai sus în Ceruri şi aşezată pe un norişor, te uitai spre Pământ. Îţi plăcea ce vedeai: iarba, florile, căţeluşii, fluturii... Toate îţi făceau cu ochiul şi ai fi vrut să le vezi mai de-aproape. Ei bine, într-o zi când priveai în jos, ne-ai văzut pe noi...
- Pe voooi? se miră Firicel.
- Da. Şi ai zis: Vaaai uite-o pe mămica mea! Uite-l pe tăticul meu! Ia să mă duc eu repejor la ei că tare singuri sunt pe-acolo, fără mine. Şi-ai venit pe lume! La început ai fost un sâmbure mic în burtica mea. Ai stat acolo o vreme, ai crescut, ai prins putere şi când ai fost gata să te naşti, te-ai născut. Erai mică, mică şi roz şi frumoasă iar mami şi tati când te-au văzut au fost foarte fericiţi.
- Eram bebeluş?
- Erai bebeluş. Apoi ai crescut. Uite acum ce mare eşti! Deja bei cafea cu lapte!
- Da, mie îmi place cafeaua cu lapte.
- Ei, vezi? În fiecare zi creşti câte puţin. Acum mergi la grădiniţă. Ai să mai creşti şi ai să mergi la şcoală. Apoi la liceu şi la facultate. Pe urmă într-o zi un alt copilaş o să te privească de sus şi o să zică: uite-o pe mămica mea. Şi ai să fii şi tu mămică!
- O să am un bebeluş?
- Da! Şi el o să crească. Şi tu vei creşte pe lângă el, aşa cum eu cresc acum cu tine.
- Mami, dar tu cât ai să mai creşti?
- În fiecare zi, cresc şi eu câte puţin. Ei... Şi când tu ai să fii mămică, eu am să te ajut să-l creşti pe bebeluşul tău, aşa cum Buni mă ajută pe mine.
- O să-i dai cafea cu lapte bebeluşului?
- Sper să învăţ până atunci reţeta de la Buni!
- Te-nvăţ eu, mami!
- Bine, ai să mă înveţi tu. Şi când bebeluşul tău va fi copil mare şi eu îmi voi fi terminat treburile pe-aici, am să mă duc să mă odihnesc pe-un norişor. Şi dacă am fost destul de cuminte şi mi-am făcut bine treaba pe Pământ, am să devin Înger cu aripi albe. Iar tu n-ai să plângi pentru că ai să ştii că de acolo de sus, eu te privesc şi te ocrotesc aşa cum pe Buni o ocroteşte acum mama ei şi cum ea ne va ocroti pe noi, când va veni vremea ca şi ea să se odihnească pe un nor.
- Toţi oamenii se fac îngeri, mami?
- Doar cei care-s buni şi nu fac rele.
- Dar cei ce nu-s cuminţi? cei ce-s răi?
- Cei ce-s răi uită cine au fost şi nu mai pot avea grijă de cei pe care i-au lăsat pe Pământ. Pedeapsa lor asta e: nu-şi mai amintesc decât faptele rele. Nu se mai pot bucura de lumină, de culori, de sunete, de mirosuri plăcute. Doar revăd la nesfârşit toate faptele lor rele.
- Eu sunt cuminte, mami, nu vreau să uit cine am fost.
- Tu eşti cea mai cuminte, Firicel.
- Eu cred că Buni sigur se va face înger, nu-i aşa, mami?
- Aşa e, dar deocamdată Buni mai are multă treabă pe aici. N-o să se facă înger prea curând.
- Mami, doare să fii înger?
- Nu ştiu puiule, eu nu sunt înger.
- Tu eşti mămică!
- Da, mămicile doar ocrotesc îngerii mici. Ca tine. Tu eşti un înger.
- Deci suntem o familie de îngeri! Mami, îngerii beau cafea cu lapte?
- Cu siguranţă. Mai ales dacă e făcută de Bunica.

O poveste cu doua anotimpuri

2007-10-22T03:36:00.000-07:00

Intr-o dimineata, de la fereastra sa cu perdelute rosii, Domnisoara Firicel a vazut ca toate frunzele din gradina isi schimbasera culoarea.
- Ce-o mai fi si asta? Domnule Narcis, de ce nu mai sunt verzi frunzele copacilor din gradina?
- Mrrrraau, ii raspunse la fel de contrariat motanul.
- Repede, s-o intrebam pe mama.
Domnisoara Firicel cobori de pe scaunelul pe care se cocotase ca sa priveasca afara, si merse spre bucatarie, unde stia ca o asteapta mama cu lapte cald si biscuiti.
- Mami, mami... cineva a colorat frunzele din gradina! Ieri erau verzi si astazi, ia uite!
- Buna dimineata, Firicel, ii spuse Mama. Ia sa vedem ce e cu frunzele astea.

Intr-adevar, toata gradina parea ca incapuse pe mana unui pictor care luase frunza cu frunza si le zugravise cu toate culorile de pe paleta sa. Unele erau aramii, altele erau aurii, galbene sau rosii... Iedera de pe gardul ce despartea curtea gradinii de restul lumii semana cu un tablou urias.
- Stiu ce s-a intamplat, zise Mama.
- Ce s-a intamplat?
- E toamna, Firicel. Toamna toate frunzele isi schimba culoarea si se pregatesc sa zboare din copaci spre pamant.
- De ce?
- Pentru ca Toamna nu este doar un pictor iscusit ci ii place si sa teasa covoare din frunze colorate.
- De ce?
- Ca sa-i tina de cald pamantului. Toamna vanturile sunt reci si soarele nu mai are la fel de multa putere sa incalzeasca pamantul. Ca sa nu-i fie frig, Toamna asterne frunzele colorate care ii tin de cald pamantului. Dar frunzele nu cad din copaci pana nu sunt colorate, asa ca in fiecare zi, Toamna le mai coloreaza cate putin.
- Dar copacilor nu le e frig?
- Nu, copacii au o coaja groasa care ii protejeaza de frig.
- Si dupa Toamna ce urmeaza?
- Dupa Toamna vine Iarna.
- Iarna e si mai frig, nu-i asa, mamico?
- Ai dreptate, Firicel.
- Si Iarna cum rezista pamantul si copacii la frig?
- Iarna pune o paturica alba si pufoasa peste pamant si peste copaci. Ai sa vezi ca intr-o dimineata din noiembrie sau decembrie, toate crengile copacilor vor fi desenate cu alb.
- Si Iarna picteaza?
- Si Iarna picteaza.
- Mami, din ce e facuta paturica asta?
- Din fulgi de zapada!
- Eu stiu de ce pune Iarna paturica de zapada, Mami!
- De ce, Firicel?
- Pentru ca Iarna vine Mos Craciun cu sania, si sania nu aluneca pe frunze!
- Ai dreptate. Acum haide, bea-ti lapticul si pe urma o sa mergem in gradina sa adunam cateva frunze, sa facem un buchet frumos pentru Bunica.
- Ce idee buna! Bunicii o sa-i placa?
- Sigur ca da, Bunicilor le plac toate darurile pe care le primesc de la nepoti.
- Bunica stie povestea despre anotimpuri?
- Nu stiu, poti sa o intrebi.
- Daca n-o stie, nu-i nimic, am sa i-o spun eu.
- Asa sa faci!
- Haide, domnule Narcis, zise Domnisoara Firicel, sa ne bem lapticul si sa mergem sa adunam frunze pentru buchetul Bunicii.

Si Domnisoara Firicel se aseza cuminte pe scaunul inalt, si-si bau laptele privind pe fereastra cum Toamna, ca un pictor nevazut, colora frunzele, sa le astearna ca un covor peste pamantul din ce in ce mai rece...

Un pui de arici cu ochii mici...

2007-09-07T11:46:00.000-07:00

A fost odată o grădină frumoasă, în spatele unei case cu ferestre mari şi albastre. În casă locuiau o fetiţă, un pisic, o mămică şi un tătic. Când ziua era lungă şi soarele nu ardea prea tare, fetiţa despre care povestesc, pe numele ei Firicel, străbătea grădina în lung şi-n lat, şi de fiecare dată mai descoperea ceva. Grădina nu era nici prea mare, nici prea mică, era potrivită, cât să încapă în ea o salcie bătrână cu crengile lungi până la pământ, un leagăn, o fântâniţă arteziană în apele căreia se scălda şi-o broscuţă ţestoasă şi două lebede cu gâturi lungi şi aripi albe şi strălucitoare. Lebedele veniseră în vizită, într-o toamnă. Obosiseră de atâta zburat spre zări mai calde şi văzând de sus un ochi de apă crezuseră că au găsit un lac. Dar lacul din grădina domnişoarei Firicel nu era chiar atât de mare pe cât crezuseră ele. Frigul îngheţat le împiedicase să îşi mai ajungă surioarele din urmă, aşa că Tăticul domnişoarei Firicel le construise o căsuţă şi le poftise să rămână acolo, spre bucuria fetiţei. Acum lebedele erau în grija ei şi nu trecea o zi fără să le viziteze.
- Bună dimineaţa, lebăduţelor, spunea domnişoara Firicel, înainte să arunce bucăţelele de pâine în apă.
Lebedele cele frumoase veneau repede până la piatra pe care stătea Firicel şi-şi întindeau gâtul să-i ciugulească delicat vârful pantofiorului, în semn de mare prietenie. Apoi domnişoara Firicel pleca mai departe, spre broscuţa ţestoasă şi spre celelalte minuni din grădina ei, urmărită îndeaproape de domnul Narcis, motanul cel mare şi alb, care-şi făcea şi el plimbarea de dimineaţă, atent să nu-şi murdărească prea tare mustăţile şi blăniţa imaculată.
Dincolo de tufele de liliac, după bolta de trandafiri sub care în unele zile Mama şi Tata stăteau în fotolii de paie să-şi bea cafeaua, domnişoara Firicel găsea în fiecare zi câte ceva nou. Într-o zi a găsit o pânză de păianjen atât de mare şi de strălucitoare, încât a fost convinsă că pe acea pânză s-ar fi putut legăna până şi zece elefanţi, nu unul singur, fără să deranjeze broderia de boabe de rouă ce sclipeau în lumina dimineţii. Aşa că s-a aşezat cu motanul lângă ea şi a început să cânte acel cântec pe care mama i-l cânta mereu:
- UN elefant
se legăna
pe o pânză de păianjen
şi pentru că
nu se rupea
a mai chemat un elefant
DOI
Doi elefanţi
Se legănau...
... A tot cântat dar elefanţii n-au apărut nici până în ziua de astăzi. Poate şi pentru că păianjenul care ţesuse acea pânză mare se întorsese foarte repede şi cine ştie, probabil că elefanţilor, dacă le e frică de şoricei, le-o fi frică şi de păianjeni.
- Ţie ţi-e frică de păianjen, domnule Narcis? îl întrebă domnişoara Firicel pe motanul cel pufos.
- Mrrrraaaau! Mie nu mi-e frică de nimeni! zise motanul pe limba perşilor, pentru că, ştiţi, acesta nu era un motan oarecare, era un motan persan.
Desigur, Firicel nu vorbea limba perşilor şi nici pe cea a pisicilor de Persia însă pe domnul Narcis nu-l prea interesa asta. El ştia bine că este frumos şi asta era principala lui ocupaţie: să-şi întreţină frumuseţea. Cu domnişoara Firicel se înţelegea din priviri. De restul lumii nu prea îi păsa dar dacă ţinea neapărat, le putea vorbi şi lebedelor pe limba lor, şi cu broscuţa ţestoasă ştia să schimbe câteva cuvinte, ba chiar şi cu îngeraşul de piatră ce păzea fântâniţa se înţelegea, la o adică...
În dimineaţa asta, domnişoara Firicel găsise un loc numai bun pentru a-şi întinde păturica: sub salcie, lângă o tufă de iasomie, când îl văzu pe motan cercetând curios o frunză căreia păreau să-i fi crescut picioruţe. Domnişoara Firicel ridică frunza şi sub ea găsi un pui de arici cu ochii mici, mici cât două boabe de piper.
- Ia te uită! Ce-o mai fi şi asta? Ai zice că e un şoricel dar n-am mai văzut până acum şoricei aşa ţepoşi! Ai grijă, Narcis, să nu te înţepe la nas! îi strigă ea motanului care încerca să se lămurească în felul pisicilor: mirosindu-l pe puiul de arici.
Firicel luă ariciul în palmă cu mare grijă şi fugi spre bucătărie, unde mama tocmai îşi pregătea cafeaua cu lapte.
- Mami, mami, am găsit un şoricel ţepos! ia uite! Ai mai văzut aşa ceva până acum?
- Nu e şoricel, draga mea, acesta este un pui de arici. Uite ce drăguţ e! Şi ce ochişori mici are! Să ai grijă, să nu te înţepi în acele de pe spatele lui.
- Dar de ce au aricii ace pe spate?
- Ca să se apere de oricine ar vrea să îi atingă sau să îi lovească.
- Păi cine să-i lovească?
- Poate vreun căţel neatent care aleargă repede repede prin iarbă sau domnul Narcis, dacă-i prinde la castronelul lui cu lapte...
- Aricilor le place laptele?
- Da, hai să vezi.
Mama Domnişoarei Firicel turnă puţin lapte într-o ceşcuţă şi i-o întinse ariciului.
Simţind mirosul de lapte, domnul Narcis îşi ceru şi el porţia. Mama îi puse şi lui în farfurioară şi apoi, cu Firicel în braţe, se uitară la motanul uriaş şi la ariciul cel mic, care amândoi lipăiau laptele cel dulce.
- Unde era? Probabil s-a rătăcit de mama lui...
- Era sub o frunză. Crezi că e şi mămica lui pe-aproape?
- Aşa ar trebui. Hai să o căutăm împreună. Uite ce tare îi bate inimioara, cred că e speriat! Simţi? Trebuie să-l ducem la mama lui înainte să i se întâmple ceva rău. Haide, domnule Narcis, poate tu o găseşti mai repede decât noi pe mama puiului de arici! Şi dacă o găseşti, o să te răsplătim cu încă o farfurioară cu lapte.

Porniră la drum prin grădină. Narcis, motanul alerga repede, repede în stânga şi în dreapta, spunându-le tuturor că un pui de arici s-a rătăcit de mămica lui şi trebuie neapărat să o găsească. În scurt timp, lebedele începură să zboare pe deasupra grădinii, încercând să vadă de sus dacă nu e vreo mămică supărată că şi-a pierdut puiul. Ba chiar şi broscuţa ţestoasă o pornise prin grădină, dând deoparte cu lăbuţele frunzele sub care s-ar fi putut ascunde mama-arici. Doar îngeraşul de piatră nu se putea mişca de la fântână. Au căutat-o peste tot: printre trandafiri, pe sub salcie, pe după fântână... Dar până la urmă tot motanul a fost cel ce a auzit-o pe mama-arici oftând sub o frunză de brusture.
- Unde o fi copilaşul meu, suspina ea cu o voce subţirică. De ce nu m-o fi ascultat! Doar i-am spus să nu plece de lângă mine! Vai, ce-am să mă fac, unde să-l mai caut. Ce se aude? Ce-o fi zgomotul ăsta? Vai de mine! Vai de mine! Motanul! Vine motanul. Repede, să mă fac ghem şi să mă rostogolesc, să nu mă zgârie!
Mama arici se făcu ghem şi se rostogoli şi mai adânc sub frunza de brusture.
- Hm... Hm... pufni motanul de câteva ori, dregându-şi glasul. Scuzaţi-mă, doamnă Arici...
- Vai, nu, n-am fost eu! Nu eu am băut laptele din castronel, spuse doamna Arici, scoţând doar năsucul dintre ţepi.
- Ştiu, doamnă, laptele acela l-am băut chiar eu. Dar nu despre asta am venit să vorbim. Domnişoara Firicel l-a găsit pe băieţelul dumneavoastră sub o frunză, cam departe de casă dacă mă întrebaţi pe mine...

Mama domnişoarei Firicel îl ajunse pe Narcis din urmă.
- Iat-o pe mama lui. Hai aricelule, du-te la mămica ta şi să nu mai pleci de lângă ea, zise, punându-l în iarbă, cu grijă.
- Puiul mamei! Unde ai fost?
- Mămico, iartă-mă, mirosea tare bine lăpticul din farfurioara motanului... dar n-am ajuns până sub streaşină, pentru că m-a prins fetiţa.
- De data asta ai avut noroc! Să nu mai pleci de lângă mine, niciodată! Dacă te rătăceai? Dacă fetiţa nu te aducea înapoi? Ce ne făceam?
- Da, mămico, n-am să mai plec niciodată de lângă tine. Îmi pare rău!
- Vă mulţumesc, domnule Motan, că mi-aţi adus fiul acasă.
- Cu plăcere, doamnă Arici. Cât despre lapte, sunteţi oricând bineveniţi, probabil domnişoara Firicel va pune de-acum două farfurioare pline în fiecare dimineaţă, chiar sub streaşină.

Într-adevăr, din ziua aceea, Domnişoara Firicel a rugat-o pe mama să pună lapte şi pentru arici, sub streaşină, chiar lângă scară. Ariciul şi mămica lui veneau la început pe furiş, apoi din ce în ce mai fără teamă, să bea lăptic şi să mai schimbe o vorbă cu motanul-persanul. Grădina Domnişoarei Firicel avea acum încă doi locatari. Iar puiul de arici, cu ochii mici, mici cât boaba de piper a învăţat că niciodată nu trebuie să mai plece de lângă mămica lui, oricât de frumos ar mirosi toate farfurioarele cu lapte din lume.

Long-Eared Hedgehog, England, UK